Back to blog

Teme și refrene

March 31, 2014 - Posted in blog Posted by:

Tags: , , , , , ,

Un cineast poate povesti în multe feluri, însă pînă la propriul său final tot o singură poveste va spune. Fac referire aici la ceea ce Nouvelle Vague a denumit ”le cinéma d’auteur”, la cineaști-povestitori care fac film pentru a se istori pe ei înșiși, cu respect însă pentru ceilalți. ”De la Shakespeare încoace toate poveștile au fost spuse” zice o butadă care e oarecum adevărată – procedeele recurente ale artei povestirii, de la mit și pînă la roman, au fost consemnate sîrguincios de naratologia secolului XX într-o statistică vulgarizată ulterior de manualele ”cum să scrii”. Felul în care e depănată povestirea și, mai ales, semnificația acesteia – cu alte cuvinte tema -, fac fiecare poveste unică. Fețele multiple ale temei singulare reprezintă așadar expresia operei; cu puțină răbdare și, mai ales, curiozitate, putem decela ADN-ul tematic al fiecărui autor în cea mai mică, fie ea și imperfectă, creație a sa.
Nocturnă/Nocturne e un scurt metraj studențesc (film de absolvență, din 1980) al lui Lars Trier – cel căruia colegii din școala de film de la Copenhaga i-au spus mai în glumă, mai în serios, ”von”. Filmul cuprinde, în cele opt minute ale sale, elementele esențiale ale temei alienării și ingredientele ei nelipsite: izolarea, depresia, întunecarea. Cu alte cuvinte, dacă ai dizolva pliculețul de Nocturnă într-un pahar cu apă rece ca gheața, ar rezulta – de exemplu – un pocal funebru pentru Melancolia… Filmul spune povestea (?) insomniei unei femei care nu suportă lumina, dar care ar trebui să-și învingă fobia pentru că a doua zi urmează să călătorească din Copenhaga la Buenos Aires, după cum se confesează telefonic unui bărbat. Itinerariul este pură metaforă (sugerată vizual de cadrul final al baletului aerian al gîștelor călătoare), un zbor din țara frigului către cea a tangoului, un proiect imposibil, soldat, fără îndoială, cu un eșec.
Dacă nu am cunoaște restul filmografiei regizorului declarat persona non grata de festivalul de la Cannes, i-am denumi scurt metrajul ”experimental”, însă chiar dacă filmul plătește tribut stilistic cinematografului lui Louis Bunuel și Maya Deren (cu accente finale à la Dovjenko), e un von Trier ”realist”, luciditatea fiind sursa depresiei netratată de ISS-uri, tema lung-metrajelor de maturitate. Superba linie de dialog din Nimfomana se potrivește precum un refren trist, întregii opere a danezului, de la filmele din studenție și pînă la ultimul, din Trilogia Depresiei: ”sînt diferit de ceilalți pentru că eu aștept mai mult de la un apus de soare”.

Comments

Follow

Get every new post delivered to your Inbox

Join other followers