Back to blog

Scroafa suită în copac

April 8, 2014 - Posted in blog Posted by:

Tags: , , , , , , , ,

Cu ceva vreme în urmă, pe la sfîrșitul mileniului trecut, dintr-un imbold antreprenorial pe care azi mi-l explic doar prin absurda remanență a unor molecule din explozia de energie naivă a epifaniei numită Decembrie ’89, cream la București o mică afacere educațională, într-o casă închiriată pe una din străzile „capitale”, Sofia.

De la bun început am simțit că e ceva straniu în acel loc, o senzație de rece inexplicabil mă încerca de fiecare dată cînd îi deschideam poarta metalică, un fior asemănător celui trezit de descrierile lui Nathaniel Hawthorne. Curtea însăși părea un vortex energetic negativ, efervescența stradală haotică și încă veselă atunci a capitalismului timpuriu părea să cadă brusc în curte, precum vela corabiei-fantomă eșuînd într-un golf circular, lipsit de prezența vitală a vîntului.

Proprietarii erau niște ființe rudimentare, amintind de personajele grotești ale lui Daumier, ba chiar de Mîncătorii de cartofi ai lui Van Gogh, varianta burgheză; ceva nu funcționa acolo, aveam senzația unei nepotriveli, ca atunci cînd papilele gustative îți spun că un condiment ciudat, nefiresc, poate chiar nesănătos, s-a strecurat în farfuria de porțelan. Arhitectura clădirii, mobilierul rafinat, parfumul unei epoci apuse, toate acestea nu cadrau cu înfățișarea primitivă a proprietarilor, cu kitsch-ul inițiativelor de design interior ale doamnei, cu inovațiile locative operate de domn sau cu pantofii lăsați la intrare precum gumarii în fața camerei de oaspeți în casele țăranilor emancipați. Mai mult, impozanta poartă burgheză a intrării principale fusese blocată cîndva și rămăsese de atunci închisă pe vecie, accesul făcîndu-se prin ușa dosnică a unui demisol cu iz de mucegai care dădea în spirala scării servitorilor de altădată; pielea mi se făcea de găină doar la gîndul (justificat de aerul nesănătos, igrasios, rece și umed al demisolului) coborîrii chinuite, scrîșnite, a sicriului proprietarilor trecuți în neființă.

Vălul misterului a căzut în ziua în care am aflat secretul proprietarilor lombrosieni. Casa aparținuse familiei unui avocat renumit, cuplul nu avea copii și locuia împreună cu ultima servitoare pe care și-au mai permis să o țină în anii de după război. În 1949 sluga și-a denunțat stăpînii care o hrăniseră o viață întreagă, rămînînd după deportarea și, ulterior, moartea lor mizerabilă, singura locatară a casei. Scroafa se suise în boschetul național, servitoarea se mutase la etaj și avea să rămînă acolo pe vecie, progenitura devenind post-revoluționar proprietăreasă respectabilă în centrul capitalei țării denunțului, ocupat ireversibil astăzi de burghezia proletariatului.

Comments

One Comment

Sorin 5 years ago

O formulare bine condimentată a ”elegantei” și clasicei strategii a omului nou de a-și construi prosperitate. Ura, tovarăși, ura!

Follow

Get every new post delivered to your Inbox

Join other followers