Back to blog

Neo-clasicism cinematografic

January 26, 2014 - Posted in Cinepub Posted by:

Tags: ,

Amiezele sfîrșitului de săptămână au încremenit după Anul Nou într-o ceață lăptoasă. Încerc să o risipesc cotrobăind prin sertarul cu filme tăcute… Aleg ”Exilul” lui Zvyagintsev , pe care l-am nedreptățit  și eu cîndva, condamnîndu-l pripit la uitare după o  vizionare plasată temporal între adrenalina așteptărilor stîrnite de ”Întoarcerea” și laurii succesului  festivalier de dată recentă al ”Elenei”. E o bijuterie cinematografică imperfectă, e adevărat, precum diamantul scăpat din montura șlefuită cu prea mare grijă și ciobit în cădere;  mă refer aici exclusiv la  pedanteria narativă a lungului final (că bine zicea Lynch: ”de ce oare trebuie să explicăm totul?”), pe care (pe aceasta și nu numai…) au amendat-o nemeritat de sever unii după premiera filmului la Festivalul de la Cannes din 2007.

În ”Exilul” (mai nimerită ar fi Izgonirea ca traducere a titlului original Izgnanie și poate și mai evidentă astfel rădăcina slavă a cuvîntului), adaptarea unui roman al lui Saroyan, Zvyagintsev rămîne fidel temei destrămării familiei, pe care încearcă să o plaseze într-un univers mai puțin ”rusesc”, tocmai pentru a ilustra universalitatea temei. Și cu cît încearcă mai mult fuga din stepă, cu atît nu îi reușește aceasta: regizorul rus e mai legat aici ca niciodată de Sokurov decît de Bresson, de Dostoievski  decît de Saroyan, de Tarkovski decît de Bergman. Sau poate că și mai potrivită ar fi traducerea titlului drept Alungarea – filmul vorbește despre gonirea familiei din Edenul superb cinematografiat de Mikhail Krichman (majoritatea exterioarelor acestei capodopere vizuale sînt filmate la Cahul, în Basarabia!), referințele și simbolurile biblice (Buna Vestire, Adam și Eva, Cain și Abel), ca și cele vizuale (”Alungarea din Paradis” de Masaccio) regăsindu-se din abundență în această dramă clasică prin excelență.

I s-a reproșat filmului tocmai acest ”clasicism” al construcției, faptul că este mai degrabă cine-dizertație,  odă adusă cinematografului ca mijloc de expresie decît o operă originală în sine. Să nu uităm că filmul avea premiera și concura în competiția Festivalului de la Cannes din 2007 împreună cu o altă capodoperă a ceea ce aș denumi ”neo-clasicismul cinematografic” – ”Lumină tăcută”, filmul mexicanului Reygadas. Juriul de la Cannes a preferat renașterea adusă de Noul Val  în detrimentul ”vechii școli”,  dar eu unul sînt fericit, în după amieze tăcute, să descopăr că rușii mai fac cinema precum Dovjenko. Parcă nu mă mai simt atît de singur.

Comments

Follow

Get every new post delivered to your Inbox

Join other followers