Back to blog

Miracol la Torino

April 18, 2014 - Posted in blog Posted by:

Tags: , , , , , , ,

(in memoriam George Littera)

Via Montebello coboară ușor dinspre arcadele de pe Via del Po și se intersectează cu Via Verdi, în colțul căreia se află Cinema Massimo. Strada este mereu umbrită, străjuită de cupola lui Mole Antonelliana, unul dintre cele mai frumoase muzee din lume, Museo Nazionale del Cinema, unde am intrat într-o după amiază caldă de aprilie. Trec prin cafeteria denumită – cum altfel? – Café Cabiria și urc la etajul destinat preistoriei cinematografului. Mă învîrt ore în șir fascinat, simt că trupul meu se dizolvă și plutește în puncte albe și negre printre lanterne magice și zootrop, kinetoscoape, obiecte ciudate și fotografii – una dintre ele e portretul unei femei superbe, iar gîndul că am cunoscut-o cîndva nu îmi dă liniște… Sînt într-o lume în care am mai fost și chiar dacă nu îmi cunosc viețile anterioare, îl simt aproape pe cel care m-a călăuzit în lumea filmului –George Littera. Citesc data de pe biletul de intrare și mă înfior: e trei aprilie, ziua în care marele profesor ne-a părăsit, mă simt ca într-o ședință de spiritism, nimic nu e întîmplător. Au trecut exact 14 ani…

Avea un fel aparte de a sta la catedră, cu un picior îndoit pe scaun în vreme ce în mînă îi fumega permanent o țigară, învăluindu-l într-o ceață enigmatică. Fruntea și vocea aminteau de Vraca, luciditatea tristă a unor momente, de Botta. Avea o generozitate regească, dăruia pretutindeni din frumusețea lui interioară și reușea sa-i schimbe chiar și pe cei mai urîți și meschini. În mijlocul celorlalți “colegi” – cei mai mulți distruși de propriul lor compromis moral și social, parveniți sau proptiți politic – el era o apariție ireală, cu o aură inteligentă pe care, paradoxal, chiar și semidocții o respectau asemenea temătoarelor jivine ale pustiei, cu toate că îi urau sanctitatea competenței. Deși nu foarte înalt, avea o statură monumentală – tonele de cărți și miile de role de film îl înălțau mult deasupra tuturor. Cîntărea cu grijă fiecare cuvînt, era obsedat de perfecțiunea formei scrisă sau rostită a ideilor sale. Era unul dintre cei mai vii oameni pe care-i întîlnisem în viața mea; trăia cu pasiune, ardea permanent. Atunci cînd evoca patetismul divei în filmul mut italian sau descria conceptul de femeie fatală amintind-o pe Asta Nielsen, cînd reînvia mitul femeii-copil și o picta în gesturi și vorbe pe Louise Brooks, era un spectacol în sine. Iar cînd ieșea din postura divei care cu gesturi acuzate se sprijinea de tocul ușii pentru a-și juca disperarea dragostei, revenea la catedră și ochii continuau să-i ardă pentru multă vreme, precum lanterna magică în penumbra sălii. Cînd descria cadrele finale din “Pămînt” al lui Dovjenko, în clasă plutea o boare de ploaie de vară, mirosea a pepeni și a pămînt reavăn, iar floarea soarelui foșnea precum mătasea… A plecat peste noapte, meteoric, lăsînd în urmă un gol imens. Unul dintre cei mai mari profesori ai școlii românești – dintotdeauna și de pretutindeni – mai trăiește acum doar în proiecția imperfectă a cinematografelor interioare a cîtorva. Privesc peste umăr: Mole Antonelliana se înalță ca o lumînare a Învierii. Nu știu dacă el a vizitat vreodată Torino, dar simt că George Littera e aici, aproape.

Comments

Follow

Get every new post delivered to your Inbox

Join other followers