Back to blog

Asul şi Caro

June 4, 2014 - Posted in Cinepub Posted by:

Tags: , , , , , , , ,

Jean Pierre Jeunet si Marc Caro fac parte din galeria cineaştilor-publicitari pe care îi iubesc neţărmurit; în primul rînd admir la ei soliditatea cuplului, longeviv mai bine de două decenii. Copii teribili ai unei epoci nu foarte îngăduitoare cu giumbuşlucurile, lipsiţi de panaşul şcolilor înalte, fără părinţi importanţi şi fără dîră de fumuri prizate de public, Jeunet şi Caro fac parte din acea categorie rară a autodidacţilor scutiți de malformațiile creșterii în școala de cinema, adică exact așa cum şi-i doreau Pier Paolo Passolini sau Jean Luc Godard. Caro era grafician, autor de animaţie, story board, generice de televiziune, ocazional actor, iar Jeunet un maniac al benzilor desenate, care băga publicitate la greu, modest şi anonim (Bugsy, Lactel, Malabar…), visînd film. Anii ’80 consolidează cuplul care face muncă de artizanat pentru a produce un film de animaţie (cu marionete create de Caro) şi ulterior prima lor producție, o ficţiune cu personaje în carne şi oase (Le bunker de la dernière raffale), peste care adaugă ceva mai multă osînză în Delicatessen, primul mare succes de critică. Lung metrajul consacrării, La Cité des enfants perdus este un poem nostalgic (datorînd mult lui  Prévost), demn de marii maeştri ai cinematografului clasic (Jeunet este un mare admirator al lui Carné). Chiar dacă ulterior drumurile lor se vor despărţi, celebritatea generînd şi erezii – Alien: Ressurection este înregimentarea la care încearcă să-l supună Hollywood-ul pe Jeunet, Caro abandonînd după executarea unei  serii de planşe  de scenografie, scîrbit de platitudinea marilor studiouri –  ei vor rămîne pentru totdeauna împreună, spiritual şi amical, Jeunet şi Caro.  Al doilea motiv pentru care îl iubesc (de data aceeasta doar pe Jeunet, prietenul şi co-regizorul Caro nefiind implicat, ocupîndu-se în ultima vreme mai mult de imaginile de sinteză, animaţie şi muzică alternativă) este încăpățînarea cu care vrea să ne demonstreze în continuare (prin Le fabuleux destin d’Amélie Poulain și mai apoi cu Un long dimanche de fiançailles) în plină perioadă de proză lipsită de speranță, că poezia nu a tăcut. Amélie este palma pe care un trubadur al fericirii o dă pragmatismului contemporan, clişeelor cinice al scenaristicii anglo-americane. Prozaicii au tradus după bunul lor plac butada „sur le bonheur il n-y a rien à dire” prin there is nothing to write about happinness, un slogan al oricărei cărţi de tipul: „How to write a script in 21 days”. Jeunet însă scrie şi filmează o poveste despre fericirea simplă a celor pe care de obicei îi călcăm în picioare cu obtuzitatea nepăsării noastre cinice. 35 de milioane de intrări la un film care era considerat de la bun început destinat eşecului (Jeunet venea după un proiect ce îi trimisese producătorul în faliment – destinul fabulos al domnişoarei Poulain era aşadar cîntecul său de lebădă…), e un miracol, precum un curcubeu luminos după  furtună. Poezia încă se mai citește, poezia încă se mai filmează.

 

 

 

Comments

Follow

Get every new post delivered to your Inbox

Join other followers