Back to blog

Ana, Oana și Iulia

December 2, 2013 - Posted in Cinepub Posted by:

Tags: , , , ,

Adică Agopian, Răsuceanu și Rugină, unicul trio feminin (frumos, pozitiv, talentat) al cinematografului autohton; pare un lucru comun dar, credeți-mă, nu e. Păi unde s-a mai văzut atîta camaraderie la români, pardon, românce și, mai ales, cineaste? Crescute în clădirea gri din Matei Voievod, institutul orgoliilor solitare? Educate să muște, dacă nu pe altcineva, măcar propriile degete, în întunericul școlii de jandarmi transformată în fabrică de premii cu orice preț, tîrgul fiind meschin, mîlos, compromis de Dîmbovița sub-faustian; fenomenul Pitești, varianta culturală.

Ana, Oana și Iulia au învins boala, transformînd virusul în vaccin. Mirarea e mare, desigur. Cum adică discurs despre iubire? În loc de ură, prietenie?  În loc de apartenență la o baricadă, independență? În loc de estetică emfatică, rătăcire tinerească? În loc de bîrfă, seninătate? În loc de denunț, emoție? În loc de scrîșnetul dinților, rîset zglobiu? În loc de apologie ipocrită, detașare?  În loc de politică (de breaslă), umanism dezinteresat? În loc de umilință, bucurie?  În loc de ierarhie, egalitate? În loc de egoism, generozitate? În loc de prețiozitate, simplu? Și cît de complicat e să fii simplu…

Love building reprezintă examenul de maturitate al unui trio adolescentin care nu-și pierde candoarea o dată cu vîrsta. Ezitările inerente debutului (Captivi de Crăciun) s-au estompat, dialogul a scăpat de cîrje și de clișeele caracterologice (sau a învățat să joace subtil cu acestea), scenariul de respectarea rigidă a formei – marcă a lipsei de experiență -, regia de nevoia de a  demonstra cu necesitate. Love building confirmă consecvența unei direcții stilistice, realismul magic al bucuriei de a trăi – fără imperativ naturalist – a unui autor proteic, dar constant tematic; o Amélie autohtonă care contrazice dictonul folosit ex-Hollywood de la jurnalul de știri și docudrama pînă la minimalism sau montarea fastuoasă: ”despre fericire nu e nimic de spus”.

Ne lipsesc astăzi cei care au educat generații anterioare în respectul generozității actului privirii, al democrației bucuriei de a fi spectator. La cursurile marelui profesor George Littera, fie că vorbeam despre  Pămînt, Deep throat sau Cutia Pandorei, Lynda Lovelace sau Louise Brooks, învățam bucuria de a fi spectatori necondiționat, de a ne alimenta permanent în penumbra sălii de cinema cu energii creatoare, fără parti-pris critic uscat, iacobin. Pentru că a simți e mai important decît a analiza. Pentru că cinematograful e drum și drumul e mai important decît destinația. Iar asta înseamnă camaraderie. Întîlnirea Anei, Oanei și Iuliei cu Dragoș, Dorian și Alexandru  (nimic întîmplător) a rezultat într-un film încîntător, făcut din puțin, dar cu multă, enorm de multă prietenie, cum nu s-a mai văzut vreodată pe un ecran românesc și mai ales în spatele acestuia. Love building e o exorcizare necesară care îi mîntuie chiar și pe cei care refuză să fie salvați. Lăsați copiii să vină la noi.

 

Comments

Follow

Get every new post delivered to your Inbox

Join other followers